Babel. Integrazione attiva

În căutarea unui sens , am găsit integrarea...

Un articolo in lingua rumena

martedì 4 settembre 2012

Am ajuns în Italia în urmă cu patru ani, într-un oraș numit Altamura, unde mama mea era deja stabilită de puțin timp și găsise un loc de muncă modest. Nu mai călătorisem niciodată și mă simțeam confuză, emoționată, speriată dar în același timp, plină de iluzii! Nici nu știam ce m-ar fi putut aștepta aici, ce cale aș fi putut stăbate și cine mi-ar fi putut călăuzi pașii sau cine ,eventual m-ar fi putut susține in mod dezinteresat, având în vedere că eram ferm convinsă să nu cedez niciodata șantajelor sau aluziilor ambigue.

Trăisem în Romania până la vârsta de nouăsprezece ani și îmi dădusem seama că acolo nu mi s-ar fi putut deschide nici o ușă pentru a trăi în mod decent, a munci cu pasiune sau poate, a studia cu speranță. Îmi amintesc primii pași în Altamura, intr-o casă "mult prea mare" față de cea în care trăisem până atunci...o casă diferită! Din această pricină am suferit un șoc și o întrebam încontinuu pe mama" cum de într-un singur bloc locuiesc doar patru persoane?" Nu am găsit atunci răspunsul dar am înțeles, în fine, că viața mea aici ar fi fost cu totul alta, ar fi fost diferită! Liceul îl terminasem în România, cu note bunișoare (trebuie să precizez că dintodeauna mi-a plăcut școala) iar acum rămânea de decis ce aș fi trebuit sau ce aș fi putut face aici. Mi-am dat seama că pentru început ar fi trebuit să învăț bine italiana și asta aș fi putut-o face doar desfășurând vreo activitate intr-un grup de italieni. Eram dispusă să muncesc orice, cu demnitate ...așadar am început prin a dispune de oportunitatea de a munci intr-un restaurant, in calitatea de ospătăriță. Amintindu-mi acum primenele mele experiențe în domeniul muncii, îmi vine să râd, mai ales că, în urmă cu patru ani, clienților le duceam "o furculiță" în loc de o "scobitoare" sau "pâinea" în locul "solniței"...astfel, mii de confuzii se petreceau în mintea mea incontinuu. Doar așa am reușit să învăț italiana... printre frica de a greși, crize de panică în a nu înțelege și o continuă ascultare ,mută, când ieșeam cu prietenii italieni, încât ei credeau că poate nu aș avea limbă.

Astfel am putut aprecia vremuri mai bune care nu au întârziat să apară: am frecventat cursuri de limba italiana, cursuri de formare profesională , toate sponsorizate de către institutul "Regione Puglia" , și astfel am reușit să mă dedic și altor meserii cum ar fi: babysitter, îngrijitoare a unei femei în vârstă și bolnavă de Alzhimer și barman. Am devenit foarte puternică și mult mai tolerantă în urma meseriei de îngrijitoare deoarece în fața persoanelor bolnave devenim umili, simpli și conștienți de marele dar de a fi sănătoși. În așa fel am petrecut primul meu an în Altamura.

Într-o zi, în timp ce mă plimbam prin Bari împreună cu un prieten, am zărit grandioasa universitate "Ateneo" și mi-a plăcut enorm. Studenții intrau și ieșeau iar acest lucru m-a bulversat și deodată am simțit un sentiment plăcut, de bunăstare : visasem și eu destul de des să frecventez intr-o zi, cursurile unei universități, dar atunci mă gandisem: "nu va fi cu putință să mă înscriu aici la facultate, studenții aceștia au familii care îi susțin, au condiții necesare să învețe, au cunostinte de bază pentru a se putea înscrie la universitate". În timp ce eu mă frământam în tăcere, prietenul meu imi spuse, mai în glumă, mai în serios: "Hai să intrăm în Ateneo, să cerem informații cu privire la posibila ta înscriere aici !" Viața este imprevizibilă, trebuie doar să profităm de momentele oportune! Mie, atunci, mi-a surâs norocul! M-am întors acasă plină de entuziasm, ca niciodată, și pentru prima oară i-am spus mamei cu fermă decize : "Mamă, eu vreau să studiez aici, în Italia!"
Și...iată-mă aici...absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din Bari!! Mai e de zis că au existat italieni care m-au susținut și m-au ajutat făcând totul cu simplitate, voință, dezinteres...persoane cărora le datorez un sincer „Mulțumesc"!

Aceasta este povestea fericită a unei imigrate în Italia, spun asta cu hotărâre!
Sunt mulțumită ... trăiesc liniștită bucurându-mă de familia mea, aici în Altamura, un oraș pe care obișnuiam să il detest ...fiindcă eram incă „străină" dar acum îl apreciez enorm fiindcă sunt „integrată"! Minunatul "oraș al pâinii" mi-a oferit posibilitatea de a cunoște bunătățurile locale și oamenii calzi, ospitanți și ordonați în tot... mai ales în a strânge în jurul mesei, la ora treisprezece fix, toată familia! Oriunde în lume există aspecte negative, chiar și aici dar încerc să le evit....mai ales că în țara mea existau și mai multe, fiind tocmai ăsta motivul pentru care nu am putut trăi liniștită acolo! Așsadar pentru mine s-a adevederit ceea ce susținea faimosul scriitor italian Ludovico Ariosto... …."Pro Bono Malum"!

În concluzie, cuvântul cheie al tuturor experiențelor mele aici, consider că e INTEGRAREA! E important să ne deschidem sufletul pentru a cunoaște, să ne putem pune în locul celuilalt pentru a-i înțelege acțiunile dar e important și să arătăm celorlalți cultura propriei națiuni! Doar așa s-ar îmbogăți toți cei care participă la un dialog intercultural!

Anamaria Sabo
Mediatrice linguistica di lingua rumena di "Babel. Integrazione attiva"

Cercando un senso e trovando l'integrazione…

Esattamente 4 anni fa arrivavo in Italia, ad Altamura per raggiungere mamma che già da qualche anno si era trasferita ed aveva trovato un modesto lavoro. Non ero mai uscita dal mio Paese per cui ero molto confusa, emozionata , spaventata e piena di illusioni! Non sapevo, però, a che cosa andassi incontro, quale strada avrei potuto percorrere qui e chi eventualmente avrebbe potuto guidarmi e magari sostenermi in maniera disinteressata, giacché, comunque, ero ben convinta che mai avrei potuto cedere a ricatti o lusinghe ambigue!

In Romania avevo vissuto 19 anni e mi ero resa conto che lì non avrei potuto trovare nessuna porta per vivere decentemente e per lavorare con passione, magari studiando con speranza! Ricordo i miei primi passi ad Altamura in una casa "troppo grande", rispetto a quella in cui ero vissuta sino ad allora…, una casa del tutto diversa. Per questa circostanza avvertii uno shock e chiesi a mia madre … "come mai in questo palazzetto abitano soltanto 4 persone ?". Compresi subito che la mia vita qui sarebbe stata proprio diversa! Nel mio Paese avevo terminato il liceo con voti soddisfacenti (devo dire che mi è sempre piaciuto studiare) ed ora rimaneva da decidere che cosa avrei dovuto o potuto fare qui. Mi resi conto che dovevo imparare l'italiano… e questo mi sarebbe stato più facile svolgendo qualche attività all'interno di un gruppo di italiani! Ero disposta a fare qualunque lavoro dignitosamente e cominciai a cogliere l'opportunità di svolgere il lavoro di cameriera . Adesso, ricordando i miei inizi lavorativi ,mi viene anche da ridere, giacché allora, 4 anni fa, portavo "la forchetta" al posto dello "stuzzicadente" o magari "il pane" al posto dell'"olio" … e così altre confusioni si verificavano nella mia mente giorno e notte. Ma proprio così facendo riuscii ad apprendere l'italiano, fra timore di sbagliare, crisi di panico per il non comprendere e continuo ascolto, muto, quando uscivo con gli amici italiani, a tal punto che pensavano non avessi la lingua!

E cominciai così ad apprezzare anche tempi migliori che non tardarono a giungere: iniziai a seguire corsi di lingua, corsi di formazione offerti gratuitamente dalla Regione Puglia, sicché potetti essere in grado di svolgere prima le funzioni di babysitter, poi quelle di badante presso un'anziana signora malata di Alzhimer … e di barista. L'esperienza di badante mi ha temprata molto e mi ha resa forte e tollerante perché vicino a persone molto malate si diventa umili, semplici e consci del grande dono di essere sani. Trascorsi così il mio primo anno ad Altamura.

Un giorno mentre ero a Bari, passeggiando con un amico italiano, vidi l'enorme palazzo dell'Ateneo che mi piacque tanto. Studenti universitari entravano ed altri uscivano. La cosa mi colpì molto ed intimamente avvertii un grande senso di benessere: anch'io avevo sognato spesso di frequentare un giorno un'Università, tuttavia pensai :"non sarà possibile per me …, quegli studenti hanno famiglie che li sostengono, hanno condizioni ideali per poter studiare, conoscenze basilari per poter accedere alle facoltà". Intanto l'amico che mi accompagnava, quasi scherzando e nello stesso tempo incoraggiandomi, mi disse: "entra nell'Ateneo, chiedi informazioni perché tu possa iscriverti"! La vita è imprevedibile, bisogna saper cogliere l'occasione favorevole! Tornai a casa più entusiasta che mai e dissi a mia madre per la prima volta e con ferma decisione : "Mamma, io voglio studiare qui, in Italia!"

Ed eccomi, oggi, laureanda in Lingue e Letterature Straniere all'Università di Bari! Devo aggiungere che ci sono state persone italiane che mi hanno aiutata e sostenuta…, persone che hanno fatto tutto con semplicità, buona volontà, disinteresse! Ed a loro esprimo un "Grazie sincero"!
La mia è la storia felice di una immigrata in Italia, lo dico con convinzione!

Vivo contenta insieme alla mia famiglia ad Altamura, una città che prima respingevo perché mi sentivo "straniera", ma che oggi apprezzo moltissimo perché sono "integrata"! La bella "città del pane" mi ha fatto conoscere i sapori della terra pugliese con la sua gente accogliente e ordinata in tutto, soprattutto nel raccogliere attorno alla mensa, alle ore tredici tutta la famiglia! Aspetti negativi ci sono ovunque, anche qui, ma voglio cercare di ignorarli…considerando che il mio Paese ne aveva ancora di più e purtroppo non mi aveva dato la possibilità di vivere serena! Ed è accaduto per me quanto sosteneva Aristo…."Pro Bono Malum"!

Per concludere, la parola chiave di tutte queste mie esperienze qui, è, penso, INTEGRAZIONE. Aprirsi per conoscere l'altro, mettersi nei suoi panni per comprendere il perché del suo comportamento, ma far anche conoscere all'altro la cultura del proprio Paese di origine! In un dialogo interculturale, si arricchirebbero, così, tutti quelli che vi partecipano.